Pe marginea unei beri si a unor discutii, cineva mi-a spus ca a castigat antipatia profesoarei de lb. romana pentru ca ar fi scris intr-un eseu ca "ii place sa asculte linistea". in ultimele zile e greu sa prinzi un fir de liniste, in tumultul cotidian, in fuga continua, dupa ceva ce nu ne-am hotarat ce este si cum arata, dar credem ca il vom recunoaste si ne vom opri de indata ce il vom gasi (?). dar daca nu il gasim, sau poate nu il recunoastem sau suntem prea prinsi in zilnica si prelunga cautare si vom intoarce grabiti privirea discursurile motivationale (moralizatoare) ascund temeri. temeri ce stau bine acoperite, intre layere ca intr-un coon.
M-am gandit in ultimul timp la faptul ca mi-am abandonat prima profesie, ca pe o masea stricata, cand am realizat ca domeniul nu mi se potrivea cum ma asteptam eu (sau eu eram prea lasa), sau mai bine zis cand expectantele mele s-au topit in realitatea cruda. Sau am fost prea oarba sa vad clar solutia sau prea lasa ca sa mai incerc. Nu regret reorientarea profesionala, dar nici varianta aceasta nu e simpla. Mda..as fi naiva sa cred ca ceva este simplu, ca pot obtine ceva usor, ca voi fi buna fara sa exersez si fara sa fiu incercata de frustrarile incepatorului, ca voi obtine confirmari prea repede, ca imi voi gasi locul fara sa caut si fara sa gresesc. Un prieten zicea ca fiecare om are un loc sub soare... Sunt momente in care sunt nostalgica dupa o anumita perioada, in care mi-as fi dorit sa fiu prinsa ca in "Groundhog day". Sa se deruleze la infinit, o etapa in care eram relativ fericita si in care obtinusem ceea ce imi doream pe moment. Dar perioada s-a sfarsit si in fata mai multor decizii, am luat pe cea mai incomoda si am incheiat o etapa fericita, care avea ca pret plafonarea.
discutia e lunga si se poate prelungi pe cateva zile. dar sunt prea obosita pentru asta acum.. se pare ca discutia si aspectele ei ma privesc direct... dreptul de semnatura
pionieratul sau fuga... departe unde problema asta nu exista, dar exista altele. sau reorientarea... pentru a 3 oara
ascunzandu-ma prin asternuturi am gasit urme, cunoscute, straine, proaspete. urme calde, aburinde. urme ce imi apartineau. sau urme pe care le-am pierdut si nu le mai recunosteam. semnele pe care le-am lasat erau sterse, estompate, blurate, pierdute. oricat as fi cautat, nu mai era nimic acolo, nimic din ceea ce am lasat.
am gasit de altfel o revista (elle pe luna iunie), niste haine, bluza pe care am purtat-o la b'estfest, niste ciorapii... vreau sa sterg urmele, semne din minte. semne ce ma strang...
Nevoia sta la baza fiintei umane (si a piramidei lui Maslow)... ceva ce ne macina, ne roade, ... ne ridica. principiul supravietuirii, scris in adn, reinventat in fiecare epoca. universal, de netagaduit, de neignorat. nevoia e strans legata de egoism, elemente imprimate in instinctul supravietuirii. cred ca una din cele mai clasice, uzitate, uzate si cliché replici este "am nevoie de tine" - marturie, nu neapara a sentimentelor (etc), ci a egoismului, a nevoii, frumos ambalate si camuflate (in spatelor cuvintelor).
m-am incurcat in proprile idei, emotii, dorinte si ganduri. am alergat printre multe ganduri si m-am impidicat., m-au prins ideile de picioare, prin par am pierdut emotii si am amestecat visele. as vrea sa gandesc drumul inapoi. back home.vreau sa am mai multe raspunsuri decat intrebari. oricum toate intrebarile au mai mult raspunsuri. i need a light to guide me back
e o perioadă ciudată.. stau suspendată, prinsă cu fire subţiri. atârn. simt. aud. văd. dar nu pot face nimic. aş face, dar nu găsesc puterea necesară să încep. nu am motive.. nu e vorba despre asta.
poate e vorba de cuvinte mari, spuse de oameni mici. cuvintele sunt sacre. sau aşa ar trebui să fie.. sau poate asta cred eu. doar euenjou
trebuie sa ma obisnuiesc ca am tot timpul pentru mine. si acum timpul se scurge mai usor (doar pentru mine). si ca sa convig secundele sa fie ale mele trebuie sa imi programez actiunile, dorintele, gandurile, respiratia maine... trip
well... i'm a bit lost... prin viata. ma temeam de momentul asta, dar iata ca a venit. se pare ca tot echilibrul meu statea in amaratul ala de job (that makes me a workahoolic?!) si acum sunt zdruncinata, dezadacinata. am tot timpul pentru mine (si nu stiu sa-l folosesc), pot sa dorm pana tarziu (dar imi pun ceasul sa sune), pot sa termin toate cartile incepute in anii trecuti (dar nu ma pot concentra), pot desena ce nu am avut timp sau sa lucrez nebunii pe care mi le imaginez (dar nu am stare sau nu am vointa).si pe langa toate astea i miss my blog (cel vechi). aici ma simt stinghera, singura, muta..
Vechituri...Primavara are un miros proaspat, ascutit, ce imi patrunde in nari si parca cumva ma sileste sa zambesc. Recunosc primavara dupa noroiul ce musteste prin oras, prin care ma plimb si ma afund incet-incet... Parca gerul nu mai musca din mine, asa cum in mijloc de iarna uscata o face, cand bantui in miez de noapte prin parcuri. Primavara doare ...simt durerea pamantului intepat de firele de iarba ce se incapateneaza sa iasa din lut...an de an. Si pe mine ma dor mainile si caldura imi arde pielea, cum soarele de aprilie arde mugruri abia mijiti, asa adolescetini.Primavara are doar doua culori: verde crud si maro-ul pamantului ce se amesteca pe panza, usor intrepatrundu-se marginile unuia altuia.Mirosul de plante medicinale este mai slab in imima de asfalt a orasului. Cateodata mai simt mirosul verde al vietii, dar nu pentru mult timp. Nimic nu dureaza prea mult, sau macar sa ramana prins in timp, agatat ca o carpa la uscat.De fapt e toamna si se numara bobocii si frunzele
